Senzații majore cu 30 la oră

Am promis că revin cu impresii de pe traseu. Drumul de la ferma Rotunda, județul Olt, ce aparține familiei Ciocan a șerpuit lin printre culturi superbe de floarea-soarelui și grâu până la intrarea în Caracal. Apoi, prin oraș, m-am strecurat pe străzi înguste, printre mașini parcate, pe străzi mai largi ce traversau centrul, am stat la semafor și am cedat trecerea pietonilor aflați în traversare. Și toate astea cu bolidul meu ARBOS 5130, “băiatul” cuminte care m-a ascultat pe tot traseul și care mi-a suportat neîndemânarea uneori. M-am gândit întotdeauna că mersul pe drumurile publice îmi va solicita atenția față de ceilalți participanți la trafic, dar, când colo, am aflat că atunci când mergi cu tractorul, cea mai mare problemă este să adaptezi viteza la calitatea covorului asfaltic, parcă așa se mai spune. Cum sună! Ca la școala auto. Îmi tot vine să apelez la astfel de expresii specifice domeniului rutier. Mă amuză, de unde o-i fi devenit atât de tehnică?!

Mi-am făcut socotelile de acasă că voi rula cu o viteză mică, 15-20 km/h gândeam eu. Dar mi-am dat seama că acul vitezometrului urca destul de repede la 30-35 km/h, mai ales dacă asfaltul era ca-n palmă. Pe unele bucăți de drum am profitat de avântul tractorului meu și am urcat și la 40 km/h. Dar, experiența rulării pe drumul de la Caracal la Roșiorii de Vede mi-a demonstrat că ceea ce se vede “din avion”, pardon, din tractor, nu e ceea ce pare. Am constatat pe pielea mea că dacă nu ai ochi de vultur să sesizezi denivelările… ai sărit în sus, la propriu. DN6 mi-a servit niște surprize zgâlțâitore. Pentru mine a fost cum a fost, pentru că scaunulul pilotului este extrem de confortabil, are amortizor, însă pentru Gelu, reprezentantul ARBOS care m-a însoțit pe această primă bucată de drum și care a stat pe scaunul copilotului, cu siguranță nu a fost prea confortabil. A fost nevoie de câteva experiențe de genul acesta și am înțeles că tot drumul trebuie să stau cu mâna pe accelerație. Da, poate trebuie să spun, la tractor există pedală de accelerație la picior, dar și o manetă micuță la îndemână pentru un reglaj mai fin, adică mai constant al vitezei.

Ceea ce m-a fascinat foarte mult pe tot acest traseu a fost priveliștea superbă pe care o puteam savura de la înălțime, prin cabina panoramică. Pentru că la acest tractor există geamuri de jur împrejur, chiar și la uși, imaginea este totală, neopturată de nimic. Un atuu pentru mine, dar și pentru curioșii din trafic. Această transparență le-a permis șoferilor care m-au depășit să vadă complet în interior. Le-am surpins privirile mirate, iar cele mai multe depășiri s-au făcut cu zâmbetul pe buze. Nu mai spun de șoferii de pe TIR-urile care veneau din sens opus. Pe ei îi vedeam cel mai bine, pentru că eram la aceeași înălțime iar unii mă salutau ca și când aș fi fost din branșa lor. Deși am plecat destul de târziu la ora 11.00, drumul mi s-a părut destul de liber.

Punctul culminant al traseului a fost trecerea peste Olt. La urcarea pe pod s-a deschis o priveliște generoasă, un joc de culori și texturi date de vegetația diversă, culturi și luciul apei cu reflexii argintii. Abea după ce am traversat această zonă ne-am dat seama că imaginea trebuie exploatată din plin. Am tras pe dreapta, ne-am consultat și am decis să întoarcem caravana (5 mașini și tractorul) și să filmăm de sus, trecerea peste Olt.

La Roșiori de Vede cazarea s-a făcut la o pensiune situată undeva la marginea unei păduri, într-o zonă frumoasă. Parcarea generoasă nu mi-a oferit suficient spațiu pentru manevre, așa că mi-am ales locul cu ușurință.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *